Unii barbati nu au miros. Nu se dau decat cu strictul necesar astfel incat sa nu puta si-atunci cand te apropii de ei esti… umm, whatever. Cam ca Grenouille, din filmul ala cu Parfumul: The History of A Murderer.

Altii nu se dau cu multe chestii, dar daca se apropie de tine, le recunosti mirosul si nu poti pune exact degetul pe ce au de-i distingi. Si te trezesti ca daca le mai simti vreodata mirosul pielii iti amintesti chestii extrem de exacte de acum cateva luni sau cativa ani si te simti de parca ai fost transportat intr-un fel ciudat si SF inapoi in timp.

Mai sunt barbatii aia care parca s-au aruncat intr-o cisterna de parfum ieftin dupa care au iesit pe strada si daca mergi la 2 metri in spatele lor, ai face bine ori sa te grabesti sa-i depasesti, ori sa-ti scoti masca de gaze pentru ca te asfixiaza! Nu inteleg ce femei (probabil omologul lor feminin, care s-au aruncat intr-o cisterna de parfum ieftin…) se gasesc atrase de un tip pe care daca vor sa-l sarute, ii stranuta in fata! Si nu stiu ce pun oamenii de stiinta care fabrica parfumuri in ele, de provoaca reactia pe care o am cand torn piper in mancare! Care-i faza?

Si-apoi mai sunt aia de care nu vrei sa te apropii (in categoria cisternelor ambulante) care put, da’ nu mai poti sa stai langa ei de cum put si acestia sunt cei mai numerosi dupa categoria celor care nu miros nicicum si ii gasesti peste tot: in autobuze, in firobuze, in gari, pe strada, la coada la paine, la plata facturilor, la film etc. They are everywhere! Si nu sunt eu o asa finuta incat sa mor la orice iz de transpiratie, chiar nu sunt un Grenouille feminin, dar astia par sa se inmulteasca si sa concureze cu celelalte categorii. Si n-ai vrea nici in ruptul capului sa atingi omul ala pentru ca-ti imaginezi ca undeva pe corpul lui, exista un jeg mai mare decat groapa de gunoi de la capatul orasului si you don’t wanna inspect that.

Daca as putea sa dau comenzi de genul asta si un omulet ar lucra pe fiecare organ, i-as ordona de la sediul central-creierul omuletului sa-si ia o zi de pauza. Sau macar cateva minute, cat trec de langa omul cu pricina.

Am avut un studiu de piata de facut semestrul trecut pe deodorante NIVEA. Eu si echipa am facut un chestionar la care dintre 58 de oameni, 57 au raspuns ca folosesc deodorant. Eu ma indoiesc amarnic…

Desi sunt si oameni care nu se autoflageleaza cu parfumul si stiu sa-l aleaga si sa-l foloseasca in cantitati moderate (deci nu-l beau) si pe care ii simti doar cand te apropii mai tare de ei sau esti chiar in spatele lor.
Si nu sunt ca cisternele ambulante, ci le simti parfumul abia cand esti intr-o inghesuiala de-ti vine sa-ti bagi nasul in bluza lor (si nu e de la Cocolino) si sa inspectezi, de parca nasul tau ar avea o viata proprie. :)
Si te intrebi ce firul ierbii de parfum folosesc si din ce calatorie initiatica fantastica l-au achizitionat (probabil cu costul unei mici averi) de acum il au si se dau cu el de parca ar fi ceva perfect normal. E ceva dincolo de divin si miros minunat de-ti vine sa-i mananci pe paine si ti-i imaginezi ca pe o gelatina in forma de om din care mananci cu lingurita si apoi te arunci, ca intr-o piscina, ca sa mirosi si tu asa frumos…

Si-ar mai fi, dar intra in segmente extrem de nisate… cum ar fi oamenii care miros a naftalina.

Candva azi am ajuns, numai si numai cu ajutorul vostru, la 100 000 de viziteee! Eu nu tin ziua blogului pentru ca e o chestie prea strans legata de mine si prea putin legata de voi, dar vizitele pot sa zic c-au fost mana de la mana! :D

Din pacate, n-am putut fi martora la aceasta mare minune pentru ca n-am platit factura la net si mi l-au deconectat. [-| Dar e ok, sunt in intarziere cu doar 1000 de chestii de facut – printre care se numara cele 1000+ feeduri necitite si totusi, nimic nu ma poate demoraliza dupa ce-am vazut cifra asta de un rotund perfect!

Astazi am sters doua bloguri de femei din reader. Stiu, lista mea de bloguri din pagina “Blogroll” nu e deloc updatata dar o s-o fac la urmatorul blog sters/adaugat in reader.

Cum spuneam in postul precedent si mai demult, intr-un post in care-mi gaseam asemanari izbitoare cu barbatii, ma gasesc de multe ori in dificila pozitie de a fi impotriva curentului general (in orice comunitate). Ceea ce ma face sa ma intreb daca sunt normala, evident. Pentru ca eu sunt de gen feminin si ar trebui sa-mi placa femeile inteligente, cu imaginatie, care mai si scriu ce le trece prin cap. Ei bine, ma obosesc. Ca femeie adevarata, am destule in capul meu ca sa mai citesc zorzoanele si confetti-urile din capetele altora ca mine. Zorzoane si confetti in modul cel mai respectuos, insemnand chestii pline de creativitate.

Oricum, lumea nu a inteles la postul ala in care ziceam ca ma comport ca un barbat ca… chiar asa e. Barbat cu partile lui rele. Fetele sunt mai atente, simt si empatizeaza fara sa vrea, eu… nu tot timpul. Si nici nu ma intereseaza s-o fac. Mi se pare ca o femeie modesta si care nu iasa in fata e de o mie de ori mai interesanta decat una adorata de toata lumea pentru ca-si varsa orice gand, orice simtire, orice firicel de experienta, tuturor.

Discretie, asta e cuvantul. Nu pot sa pretuiesc prieteni care impartasesc ce-mi spun mie cu o mie de alte persoane. Nu vad ce e asa special la relatia noastra atunci. Si nici nu sunt interesata de ele la modul ca o sa fiu atenta la orice chestie pe care-o spun lumii intregi, ca apoi sa vreau sa le descos si sa le cunosc mai bine. Ma, cat de mult esti a show-off, 70-80%? Atunci ce garantie am ca intr-o relatie de adanca amicitie (aplauze, va rog) o sa-mi oferi mai multe decat chestii care intra din nou la show-off?

Imi pare rau, nu. Poti sa fii interesanta, iubita, placuta si inteligenta, daca te dedici atat de tare lumii intregi eu primesc mesajul ca nu te dedici atat individului, ceea ce ma face sa fiu dezinteresata in modul cel mai indiferent si lipsit de resentimente cu putinta. Sau poate esti a supergirl, care face totul la superlativ. Na, eu nu sunt. Bioritmurile noastre nu s-ar potrivi oricum.

E adevarat ca sunt o persoana inchisa cand vine vorba sa vorbesc liber despre ce simt fata de cutare si cutare. Nu mi se pare ca genul asta de sentimente se povestesc (indiferent ca-s pozitive sau negative), ci se pastreaza ca un vin care cu cat e deschis mai tarziu, cu atat e mai bun. Poate sunt femeia-vin si nu femeia-sampanie. Si gasesc din ce in ce mai putine persoane-vin.

Nu-i inteleg pe unii oameni. Cateodata am impresia ca am coborat de pe cu totul alta planeta din alt sistem solar si conorasenii mei sunt o specie cu totul diferita de a mea.

Am fost la vot azi ca deh, nu degeaba imi pierd o cincime din viata uitandu-ma la televizor sa vad ce mai spune unul si altul.

Ajungand acolo, semnez frumos hartiile necesare, imi iau buletinele de vot si stampila cu tot cu tusiera (poate nu s-o vedea “votat”, imi iau toate masurile de precautie) si purced catre camera solitara. Stau, ma gandesc, abia cu cateva secunde inainte sa intru in sectia de votare mi-am amintit ca se mai face si referendumul lu’ peste, ma uit cu strangere de inima la candidati si le lipesc o stampila frumos, bagata in tusiera intai. Cand ies din cabina de vot, domnisoara de la tejghea imi spune foarte serioasa si aproape disperata:

- Va rog sa nu mai luati tusiera… vreodata!

Apoi incepe sa se planga celorlalti cat de frica i-a fost ca a pierdut tusiera (desi i-am luat-o din fata nasului ei), in timp ce eu bag cu un simt al gaurii precar, voturile in urne. Ma intorc la ea sa-mi iau buletinul:

- Sa nu mai luati tusiera data viitoare! din nou cu un sentiment de teroare ce-i acapara fata.
Incerc sa fac o gluma s-o destind:
- Data viitoare, adica peste 5 ani sau cum?
- Nu, dar tusiera nu se ia niciodata! Daca o pierd eu sunt responsabila!
Un altul (probabil seful sectiei de votare):
- Las’ ca domnisoara e prima oara la vot!
Ma uit buimaca la amandoi. Eu am cinci chestii din alea cu “votat” pe fundul buletinului meu. Am si lucrat ce lucra domnisoara acuma, acum vreo 1 an si. Stiu care e procedura, defapt cat de bou trebe sa fii sa nu te descurci?
Tusiera de ce sta acolo? Nu ca sa o folosim cu tarie in cazul in care se incetoseaza optiunea votului nostru?
Apoi, daca chiar mi se nazarea sa plec cu tusiera din cine stie ce motiv imbecil – poate vroiam s-o vand pe piata neagra a tusierelor – care era prejudiciul? Cat costa o tusiera? Poate peste vreo 5 ani n-or folosi aceeasi tusiera la votare, hm?

Dar domnisoara asta era asa stresata de zici ca Atlas a saltat pamantul de pe umerii lui direct pe umerii ei! Vad si titlurile stirilor: Tragedie! O tusiera furata dintr-o sectie de votare! Toata forta politiei romane mobilizata pentru capturarea infractorului!

Alta chestie. Asta mi s-a intamplat ieri.
Ma aflu in Marasti, astept firul, vad ca la ora 11:49 o sa apara (sau o sa scrie in cate minute ajunge). Stateam deja de 10 minute. Se face ora 11:49 si ceasul se schimba in dreptul “Liniei 11″ in ora 00:07. Eeeete na! N-o sa astept la infinit! Ma uit in statia de taxi, vreo 7 taxiuri fara job.
Urc intr-un AutoGenn, intreb daca are sa-mi schimbe 1 milion.
- Nu, nu am, imi pare rau. Intrebati la colegu’. Ma uit in spate, brusc au disparut toti “colegii” si cel care-a ramas in fata era un Tudo care primea in momentul ala vreo 5 oameni in masina.
Ma intorc in masina si-i zic:
- Dar daca ii schimb la chioscul ala de pe colt din Unirii?
Intre timp, o tipa in alb se indreapta spre taxi.
- Aaa, acolo pe colt? Nu stiu, nu stiu, nu am unde sa parchez.
Tipa in alb se apropie de taxi.
- Bine, atunci ma puteti astepta pana merg sa schimb? ii zic in timp ce cobor.
- Aaaaa, pai nu, nu va pot astepta.
- Bine! ii raspund nervoasa si ii trantesc usa.
Plec totusi spre chiosc sa-mi schimb banii cand omul meu se coboara din taxi si incepe sa ma injure de mama si sa-mi zica ca la “ma-ta sa trantesti usa”.
- Nu mai zbiera ca ultimul golan! ii zic intorcandu-ma uimita de tupeul tipului.
Se urca in taxi fara sa mai zica nimic (pacat, aveam nervi si eram superdispusa sa-i vars pe el) si pleaca.

Ce nesimtit! Nu inteleg cum naiba se trece de la trantitul portierei la injuraturi de mama de parca taximetristul asta era imparatul Cezar. Pai cum? Cine se crede? Si cum vine ca el imi da lectii de bun-simt?

Pe bune, deseori imi pun la avatar imaginea asta pentru ca mi se pare ca se potriveste ATAT de bine!

Iata o melodie care ma apasa in punctul incordat care trebe si ma relaxeaza complet – Makes Me Wanna Die. Demult n-am mai pus o singura melodie intr-un post, dar am simtit ca nu merita sa fie lasata la prafuit pe sidebar si poate clickuita de prea putine ori:

Nu e incredibil de frumoasa?

Eu sunt un om destul de realist si decent asa ca pot sa-mi dau seama si sa accept faptul ca-mi doresc cam ce-si doreste orice om normal intr-o viata si nu numai; uneori si timp de 1 minut.

Ca orice barbat, ajung in punctul care ma sperie cel mai tare, atat de tare incat ma tem sa nu fiu eu stricata sau bolnava in vreun fel, pentru ca… nu simt nimic. Si asta gives me the creeps. Pentru ca nu e ciudatenie mai ciudata decat sa-ti petreci ziua intr-un balon impenetrabil si protectiv prin care nu trece nimic. Cam asa cum e afara acum, asa e si in balonul asta: o uriasa ceata alba. Abia vezi cine-i pe langa tine, nu-ti dai seama de forme, de detalii, esti in lumea ta opaca. Si ce e mai rau, n-ai nimic pe interior care sa te tina in garda pentru ca esti gol, demobilat si pustiu.

Peisajul nu-i asa sinistru si situatia nu-i chiar asa de rea pentru ca, nu-i asa, nu simti nimic dar linistea asta mormantala te cam nelinisteste. Cum ar fi sa ratezi persoana potrivita pentru ca esti impotent sentimental? Cum ar fi sa-ti pierzi prietenii pentru ca nu mai poti intra in contact cu latura ta sensibila? Cum ar fi sa pierzi atata timp si atatea experiente pentru ca te doare in cot de toti fluturasii si floricelele de pe lumea asta?

Ar fi groaznic. Probabil ca sa treci mai departe la o relatie semnificativa (iubire) dupa ce-ai avut un esec pe latura asta nu-i o idee buna. Poate ca daca ultima experienta de care ti-ai aminti ar fi una complet nesemnificativa si lipsita de importanta ti-ar fi mai usor – pentru ca ai fi convins ca trebuie sa evoluezi. Asa, in asteptarea asta “nesimtita” n-are ce sa ti se intample: nu te zguduie nimeni, nu te dai cu capul de pamant, esti un om echilibrat si lipsit de trairi. E exact ce ti-ai dorit? Poate pe moment, dar in general nu.

Asa ca si eu vreau ce vrea orice tip sau tipa la un moment dat: sa apara cineva special sa ma ia pe sus ca o tornada si sa ma trezeasca din visul asta ciudat din care ma invart. Si sa fie curios si interesat si aproape, nu doar o iluzie optica. Si cred c-am fost destul de neclara ca sa nu ma astept la nimic in viitorul apropiat. :)

Pics or it didn’t happen, right?

Am ajuns acolo si n-am avut timp sa ne relaxam…

Camerele erau deja impartite…

Coach-ul nostru pe proiectul de inductie si OC-ul de la RTS Suncuius, Gelly!

Am ascultat o balada si apoi…

Copacul cu dorinte

Plenaaaaryyyy!

Fii atent sau-ti bag degetul in ureche!
…zise CHAIR-ul, Tomy. :)

Proactivitatea-i mare cand stomacu-i gol!

Desi am mancat mult pateu…

Pauza de cafea inseamna sa-l stresezi pe ala care nu trebe sa verse polonicul! (Tomy se tine de glume)

Dar nu-i nimic Tomy, ca ajungi tu la Gossip Box!

Da Doamne sa nu!

Pedepsitii a.k.a. uituci si intarziati!

Pedepsele:

Nu e ceea ce pare, incercam sa facem genoflexiuni!

Nu e ceea ce pare, incercam sa nu varsam apa din pahar!

Nu e ceea ce pare, incercam sa trecem un ecuson!

Pai asta-i o piramida?

Intre timp, intr-o incapere, ce ne astepta…

Seara Roma s-a soldat cu o imparateasa in asteptare!

Nivelul de energie?

A doua zi, la treaba!

Nu ne-au lasat sa flamanzim…

Stramba-poza!

Partyyyy!

Sleeeeep!

A treia zi e cu noroc:

Cea mai inalta cladire facuta in timpul cel mai scurt si cu cele mai putine resurse! Ghici care? :D

Drinking Contest!

Unii au varsat pe ei…

Noapte alba, da’ ne e somn!

The End. :)

Oau… nu stiu cum sa folosesc cat mai putine cuvinte ca sa exprim cat de incredibil de fain a fost la Suncuius, cu primul meu Regional Training Seminar de la AIESEC.

In prima zi, joi, n-am fost prea incantata pentru ca nu dormisem de 2 nopti si totul mi se parea iritant. Am avut norocul c-am putut dormi de la 9 seara la 8 dimineata deci I missed all the fun and get to know each other night. Ma gandeam cand o sa se termine odata, ma gandeam ca n-am prea mancat si nu prea intelegeam eu ce e cu toate conferintele, plenarele si flexi time. Flexi time era trecut in program, care era facut pana la 12 noaptea, cu tot cu coffee break-uri, cu lunch, si cu petrecerea tematica. Iar daca intarziai, erai pedepsit prin tot felul de jocuri amuzante pentru public si malefice pentru pedepsiti. :))

Seara se dau pedepsele pentru cei care-si uita lucrurile in plenara, in sala de mese, la canapele sau oriunde altundeva decat in camera lor. A doua seara au fost cele mai faine pedepse, cu oameni grupati cate doi care trebuiau sa care un pahar de apa tinandu-l in gura fara sa verse apa printr-un circuit complex de scaune asezate strategic. :) A fost foarte amuzant. Tot seara in plenara de inchidere se citesc replicile din ziua respectiva care-au dat pe spate oamenii – oamenii care le-au auzit si carora le-au placut iau un post-it, scriu replica si o pun in cutia de “karate” – si barfele – acelasi sistem, numai ca post-it-urile intra in gossip box. Am intrat de cateva ori in karate si de multe ori la gossip box. :D Dupa plenara, aveam cina, flexi time, LC meeting (care era un fel de wrappping up cu feedback asupra cum a fost ziua pentru noi si apoi un joc sau ceva de genul) si party cu tema. Tema seminarului de weekend a fost civilizatii, asa ca joi seara trebuia sa te costumezi in vesminte specific romane, vineri in egiptene iar sambata in chinezesti.

Majoritatea oamenilor care au fost la RTS s-au conformat programului si n-au prea dormit. :D Dar ca sa nu credeti c-a fos totul all party and fun, vineri si sambata au avut loc simularile de Taking Responsibility, Leadership and Exchange pe langa alte jocuri in care trebuia sa lucram in echipa. Au fost doua traininguri, Proactivitate, discutie cu membrii vechi care-au iesit din AIESEC si Setting Your Objectives, duminica. Era sa-mi luxez glezna, si faptul c-am stat in adidasi mi-a ajutat piciorul sa stea in aceeasi pozitie toata ziua si sa ma vindec. :D A trebuit sa invat cum e sa mergi la dus intr-un loc in care usa nu se prea inchide (baile erau la comun) cum e sa stai pe buda si sa impingi cu genunchii usa de cat de ingust e locul si cum e sa mananci pateu pe paine in fiecare dimineata.

De plimbat, nu prea m-am plimbat pe-acolo pentru ca nu mai aveam timp, dar am dat un tur de Suncuius cu Radu Arad cautand un bancomat (wtf?!) si gasind, in loc, biserica. In ultima seara (adica sambata) s-a facut drinking contest cu 8 echipe. :D Contestul consta in a bea un pahar de bere, a te invarti in jurul unui stalp, a-i da stafeta (ca la atletism) la urmatorul, care trebuia sa bea un pahar de bere, sa treaca pe sub o masa, sa-l atinga pe urmatorul, care trebuia sa bea, sa se invarta in cerc de 3 ori, sa dea stafeta ultimului din echipa, care trebuia sa bea palinca de Bihor. :D Dupa multe sustineri, aplauze, strigate si reprize, AIESEC Timisoara a ajuns in finala cu AIESEC Oradea. :) In echipa noastra se aflau mari oameni, mari caractere, Ţibu, Bîc, Duţu si Cătă. Nu stiu daca i-ati vazut pe oamenii astia vredata dar se vedea adancita pe chipurile lor competitia masculina. Finala incepea. Oamenii strigau, tineau galerie, concurentii alergau, se impiedicau, ajungeau gafaind la palinca. Remiza, se repeta. Asta dupa ce trecusera de vreo 4 ori prin competitii cu celelalte echipe. Alta infruntare, se pregatesc, se concetreaza, se arunca, varsa pe ei, rezultatul…… remiza, din nou! Se repeta. Tensiunea era intinsa la maxim, toata lumea tinea cu cineva, normal, Timisoara cu echipa ei si Oradea cu a ei. Dar nu s-a terminat nici acum, din nou Timisoara a incercat, din nou s-a strigat remiza, timisorenii ziceau ca a castigat echipa lor, oradenii a lor. Asa ca s-au schimbat regulile concursului… s-au pus paharele pe masa, barbiile lipite de masa si la sfarsitul fiecarui pahar trebuia atins cel din dreapta. Iar de data asta, Oradea n-a mai putut sa nu recunoasca, Timisoara era castigatoare!

Asa ca am trecut mai departe, la licitatii. Multe din toate chestiile astea au fost organizate de echipa care organiza si pedepsele, for entertainment. Ce insemnau licitatiile? Pentru a se strange bani pentru un membru AIESEC bolnav, s-au scos la licitatie cativa baieti pentru jumatate de ora. Numai fetele aveau voie sa liciteze si apoi care mai de care si-a exersat talentul de manipulare. :) Unele i-au pus sa le faca curat in camera, altele i-au imbracat in fete si i-au pus sa defileze pe la canapele (unde se tinea LC meetingul si mai stateau oamenii la flexi time), la locul de fumat si la plenara. Altele au cerut un masaj. O alta chestie onorabila organizata de Fu Team (echipa cu pedepsele si toate) a fost dupa trainingul lui Duţu despre Proactivitate, unde s-a vorbit despre limbajul negativ si cum sa-l schimbam. Ideea simplificata la care s-a ajuns a fost ca nu e bine sa spui “nu”, asa ca Fu Team a organizat un joc prin care in pauze, la masa si in flexi time nu ai voie sa spui “nu”. Trebuie sa gasesti o formulare prin care spui acelasi lucru dar cu alte cuvinte, altfel la fiecare “nu” platesti 50 de bani. Chinul prin care au trecut cei care au incercat sa evite negatia suprema a fost mare, dar a meritat. :) Asa s-au strans cateva milioane.

Sambata seara deja simteam o anumita parere de rau ca RTS-ul nu dureaza mai mult si ca maine plecam, ca nu-l mai vad pe Tomy (CHAIR-ul = cel care tinea plenarele de dimineata si de seara), pe Mickey, pe Andrei Plm, pe Oana Lugoj si nu incep acuma sa-i enumar pe toti ca nu mai termin.

Inainte de plecare s-au dat sugar-cubes (post-it-uri in care ii scrii unei persoane ceva ce ai vrea sa-i spui, ii spui de la cine e iar el n-are voie sa se uite peste el decat atunci cand ajunge acasa – nu dupa plenara de inchidere, nu pe tren, cand ajunge acasa – which reminds me sa ma uit peste ele!). Pe tren am jucat Tabu Session, a fost interesant si amuzant si ne-am despartit toti in gara din Timisoara, dupa ce-am schimbat 2 trenuri si am lasat oameni, unul cate unul, in statii. Iar azi a fost singura zi in care nu m-am trezit la 8 dupa culcat pe la 3-4-5.

Mi-e foarte greu sa scriu despre acest film. In primul rand pentru ca eram doar o mica mogaldeata cand incepuse Revolutia din ‘89, ceea ce m-a obligat sa fiu un simplu ascultator al povestirilor despre acele vremuri si in al doilea rand pentru ca nu am o experienta echilibrata cu privire la filmele romanesti. Aceste doua lipsuri ma forteaza la a nu avea un termen de comparatie cu experiente asemanatoare, ci doar cu “dovezi indirecte” ale unor experiente asemanatoare. Sper ca intuitia mea sa fie totusi, corecta. :)

Amintiri din epoca de aur isi plaseaza actiunea inca o data, in anii sumbrii si grei ai comunismului. In timp ce in 4 luni, 3 saptamani si 2 zile Mungiu apeleaza la stilul batranesc, sobru, sumbru si detaliat de a povesti o intamplare in Amintiri din epoca de aur prefera sa nu-si piarda publicul apeland inca o data la acelasi subiect. De data asta, filmul primeste un iz pur romanesc, masculin si bogat de umor.

Filmul are o structura simpla si usor de urmarit, previzibila, a 4 povesti auzite si circulate (zice-se) prin Romania comunista: legenda activistului in inspectie, legenda fotografului de partid, legenda politrucului zelos si legenda militianului lacom. Fiecare poveste isi are partile ei savuroase, personajele fiind hazlii pentru ca sunt niste caricaturi si fiecare contine parti dureroase, lipsuri sau nemultumiri zilnice. Daca universul ar pedepsi exagerarile, atunci cele patru povestiri gazduiesc  parti mici din cele mai evidente exagerari de pe vremea aceea: omul excesiv de saritor la comenzile partidului, omul ce incearca sa pastreze aparentele unui regim mai mult decat e nevoie, omul naiv ce cade in plasa propagandei si dupa cum ii zice si numele, lacomul ala care s-a intins mai mult decat ii era plapuma (lacom pentru ca el vroia sa taie un porc cand toata lumea statea la coada la carne).

Trebuie sa recunosc, explicarea inteligenta a “amintirilor” si scenariul sunt demne de admirat, Mungiu aratandu-ne inca o data ca (poate) este un  scriitor mai bun decat este un regizor.

Totusi nu am gasit umorul la superlativ. Savuros da, sa rad in hohote, nu. De ce? Pentru ca totul pare incredibil de absurd. Ca si spectator din alta epoca, nu-ti vine sa crezi ca existau oameni atat de plini de zel in legatura cu lucruri atat de banale, incat atitudinea lor sa ti se para ca se apropie de paranoia. Apoi, cand totul e prezentat cu o naturalete fara de cusur, ramai fara cuvinte. Nu atat constrangerile, ci obsesia oamenilor pentru conformare e groaznica.

Din pacate pentru film, cred ca Mungiu se adreseaza doar oamenilor care mai au cateva amintiri clare despre acele vremuri. Cu totii am fost ascultatori ai povestilor despre comunisti, dar ce am inteles oare? Imaginea acelei lumi pare atat de diferita de cea de astazi ca e aproape alien. Bineinteles, nu vreau ca talentatul regizor Mungiu sa cada in extrema blockbusterelor, dar cred ca poate apela o atmosfera si sentimente mai usor de inteles, mai universale, cand isi spune povestile.

Pentru concursul Scrie ce Vezi!

Sarind din youtube in youtube, incepand cu Bill Clinton care moare de ras pe umarul lui Boris Yeltsin…

si continuand cu Johnny Depp si Tim Burton, la un interviu oarecare:

Neputandu-ma abtine sa nu ma uit la Funny Moments during presidency of Boris Yeltsin…

Si uitandu-ma la multe alte momente de rasul-plansul lumii cu Bush, Sarkozy, Yeltsin si alti presedinti (gurile rele ar spune ca si Putin, si Basescu) beti turta la tot felul de evenimente publice (conferinte de presa, evenimente culturale, interviuri), mi-am dat seama ca nu e bine sa ai un presedinte alcoolic. Desigur, asta era o concluzie de bun-simt dar hai sa ne gandim: toti au fost alesi intr-un moment de inalta popularitate caruia i-au inversat semnul (din pozitiv in negativ). Hai sa-i luam pe rand:

1. Bush – cetatenii si-au pierdut increderea in el in al doilea mandat cu cel mai mare procentaj de dezacord din istoria Americii, doar 19% fiind de-acord cu el la sfarsitul mandatului. A devenit cunoscut ca si presedintele care a mintit cel mai neconvingator in legatura cu inceperea unui razboi (in Irak) si ca si cel mai nepopular presedinte dupa Nixon.

2. Sarkozy – sectiunea de “controverse” de pe Wikipedia are vreo 3 pagini de Word, daca nu mai mult. Sarkozy beat, Sarkozy despre pedofilie si depresie, Sarkozy insultand un om care nu vrea sa dea mana cu el, Sarkozy despre islamisti si despre separarea puterii Bisericii de stat etc. Sarkozy e acuzat ca-si schimba parerea des si ca e populist. Hmm… ceva-mi suna cunoscut.

3. Yeltsin – in timp ce la ceilalti presedinti introducerea suna neutra si noteaza marile realizari din viata lor, functiile ocupate s.a.m.d., la Yeltsin se spune:

The Yeltsin era was marked by widespread corruption, economic collapse, and enormous political and social problems. By the time he left office, Yeltsin had an approval rating of two percent by some estimates.

No comments. Ati vazut videoclipurile. :)

De Putin nu ma leg, si el a scazut in popularitate asa cum era normal, dar problema bauturii e inca pusa sub semnul intrebarii.

Totusi, imi amintesc de acum cateva saptamani cand auzeam la televizor mai multe voci din politica romaneasca ca Basescu e un alcoolic. Destul de grav sa zici asta asa, ca si cum ai zice ca ploua afara. Si apoi continua cu: Pai toata lumea stie, n-ati vazut cum ii tremura mainile?

E o parere subiectiva, dar l-as vedea pe Basescu ca pe un alcoolic (pentru ca stiu cum arata unul). Bineinteles, asta necesita mai multe probe decat intuitia mea dar nu m-as mira de ar fi adevarat.

Bush beat, Sarkozy beat, Yeltsin beat – si toti au fost niste dezastre. Sa fie asta lucrul ce-l au in comun? Sau faptul ca toti au condus sub greutatea titanica a unei crize? Nu vreau sa intru mai mult in politica decat am facut-o deja, descriind doar niste informatii si punand niste intrebari, dar ce ar trebui sa facem:

Sa radem sau sa plangem?