Slumdog Millionaire

Nu am stiut exact cum sa pun problema castigatorului-vedeta de anul asta, Slumdog Millionaire. Nu pentru ca n-ar fi entertaining, desi e plin de povesti al caror sfarsit il stim deja (baiatul cinstit vrea fata, baiatul obtine fata la sfarsitul filmului, dupa o aventura de zile mari), dar pentru ca nu mi se pare cea mai cinstita biografie a Indiei si a orasului Mumbai.

Slumdog Millionaire

Desigur, povestea de mahala e autentic prezentata si totusi, cu un iz de inconstanta in sensul ca se schimba din bine inspre mai bine. Dar optimismul si viata cu ochelari roz sunt niste trasaturi neaparate pentru a obtine iubirea publicului. Ca sa vedeti ce inseamna a prezenta povesti autentice, hai sa luam filmul Cidade de Deus sau City of Gods, pentru comparatie, pentru ca eu recunosc o poveste masluita de cum o vad din cauza ca am citit asa multe cand eram copil. Si cred ca lumea ar putea sa treaca odata peste faza de povesti pentru copii spre faza povesti pentru adulti. Fara ofensa fata de public sau fata de film. Cidade de Deus este un alt film “biografic” pentru fata urbana a Braziliei, mahalaua din Rio de Janeiro, salbaticita si cruda.

Cidade de Deus

Cred ca diferenta intre aceste doua filme o reprezinta scopul lor: Slumdog Millionaire a vrut sa spuna o poveste sincera, dar in acelasi timp nu a vrut sa indeparteze publicul, asa ca a infrumusetat-o facand-o fantastica si ireala, in timp ce celalalt film, Cidade de Deus a vrut sa consemneze o particica din istorie. N-a incercat sa cosmetizeze prea mult, n-a incercat sa ascunda realitatea si finalul, nu neaparat un happy ending asa cum il intelegem noi. Adevarul? Mahalaua nu poate fi frumoasa nicaieri.

Slumdog Millionaire

Cidade de Deus

Mahalaua nu tine cont de cine are dreptate, de cine e vinovat sau de cine e in calea glontului. Soarta e oarba. Asa se prezinta ambele filme cel putin la inceput. Apoi Slumdog Millionaire urca pe o panta pozitiva, redandu-ne speranta ca lucrurile se pot schimba in bine pentru cei cinstiti si saraci si acelasi lucru se intampla, pana la urma, si in Cidade de Deus, doar ca mai incet. Trebuie sa recunosc ca prima oara cand am incercat sa ma uit la SM am adormit dupa 10 minute. ***Spoilers ahead*** Cred ca as fi putut face o parodie instant pe primele minute cu torturarea lui Jamal, cu replicile pline de superioritate ale politistului pentru infractor si pentru intreaga atmosfera a torturii. ***End spoilers*** Dar m-am motivat si am mai incercat o data sa ma uit la el, am dat mai multa atentie celorlalti actori si am fost multumita. Ba chiar am numai cuvinte de lauda pentru copiii care au jucat personajele, mi s-a parut ca merita mai multa apreciere decat Dev Pantel si Freida Pinto (Jamal si Latika mari).

A privi Slumdog Millionaire e ca si cum te-ai duce la o piesa de teatru pe care ai mai vazut-o de cinci ori: te entuziasmeaza, dar stii deja cu lux de amanunte sfarsitul. Recomandarea mea: vrei sa fii distrat si relaxat, du-te sa vezi filmul, vrei sa vezi ceva unic, spune pas si alege Cidade de Deus. :)

Aici o alta recenzie despre film.

Vicky Cristina Barcelona

Rating: tras de par*

*Marele Ecran a avut o idee foarte buna cu ratingul pe care o preiau si eu.

Motivul pentru care am asteptat atat ca sa vorbesc despre filmul asta e nu pentru ca e prea complex pentru a fi pus la zid si analizat, ci pentru ca am tot cautat partile bune din el, fara norocul de a le gasi. Vicky Cristina Barcelona este un film mediocru, in care regizorul fiind si scenaristul acestui film (Woody Allen), a vrut sa experimenteze cu propriile subiecte tabu, subiecte care nu mai impresioneaza pe nimeni.

Nu ar fi fost asa un esec pentru ei si o dezamagire pentru mine vizionarea acestui film, daca jocurile actorilor nu ar fi fost atat de groaznic de gri si monotone. Ba chiar am indrazneala sa spun ca din cauza lipsei de talent si implicare a celorlalti actori, Penelope Cruz iese in evidenta cu personajul sau incredibil de batator la ochi, de colorat si de violent. Dar Penelope nu face un personaj iesit din comun, un personaj aparte, pe care nu l-ati mai vazut, nu. Ea joaca latino-americana tipica: pasionala, focoasa, violenta. Nu, nu apare dezbracata in film. Stereotipul pe care-l joaca nu face un rol de admirat, pentru ca nu aduce nimic nou. Chiar si noi, romanii, ne-am lovit de acest tip de om latin fara sa-l vedem la televizor.

Cat despre ceilalti actori, i-am mai vazut jucand in alte filme, mai ales cuplul Scarlett Johansson-Rebecca Hall, in The Prestige, si sa-mi spuneti mie ca nu acela a fost izvorul de inspiratie a domnului Woody Allen pentru crearea acestui film. Rebecca Hall (Vicky) joaca rolul “sforaitor” al fetei asezate la casa ei, cu o existenta atat interioara, cat si exterioara, lina si imperturbabila. Scarlett Johansson (Cristina) joaca rolul fetei imbalsamate de tinerete si manata de pornirea de a experimenta, mai degraba ca un copil stangaci care face primul pas, decat ca o persoana cu un oarecare control asupra experimentelor sale. Autonomia ei este inexistenta, personalitatea fada si slaba. Woody Allen este responsabil pentru aceasta asemanare The Prestige – VCB, in timp ce ultimul este adus intr-o forma neconvingatoare si neinteresanta.

Pe planul istorisirii, am si acuma in minte mai multe greseli care strica toata atmosfera. Primul lucru care te loveste este vocea enervanta si monotona a naratorului (tot Woody Allen), care alege sa faca introducerea, cuprinsul si incheierea acestei povesti prin vocea lui lipsita de orice intonatie. L-am mai vazut facand asta intr-un film si nu inteleg incapatanarea cu care Woody Allen alege deliberat sa strice interesul spectatorului, prin o povestire mai mult decat explicita a ceea ce se intampla. Personajul se urca in masina, naratorul iti spune asta. Personajul este suparat, naratorul te instiinteaza. La inceput credeam ca acest truc este folosit doar pentru a ne forma parerea despre cele doua personaje principale, avand in vedere ca scenariul nu poate, nici prin textul sau, nici prin interpretarea actorilor sa dea substanta personalitatii lor. Dar nu, vocea enervanta a lui Woody Allen m-a urmarit pe tot parcursul filmului, stricandu-i stropul de atmosfera pe care mai incerca sa-l creeze.

O alta problema in poveste este ca poate fi rezumata de un copil de 7 ani in doua propozitii. Doua triunghiuri amoroase cu baza comuna (Cristina-Juan Antonio) in niste circumstante care condamna si imping personajele spre o singura directie: despartirea la sfarsitul verii. Filmul esueaza in a da o lectie de viata despre asta, pentru ca unele lucruri care se intampla sunt exagerate (cum ar fi atacul Mariei Elena asupra lui Juan Antonio, care o convinge pe Vicky sa-l paraseasca). Personajele sunt predestinate intr-un stil monoton, de vocea atotputernica a naratorului, spre esec si incheierea unui capitol ciudat, dar neinteresant din viata lor. Tensiunea e zero, conflictul de-asemenea, zbuciumul sufletesc al personajelor nu exista, iar Penelope Cruz nu este cu-adevarat o castigatoare de Oscar. Il detine, dar nu il merita.

Changeling

Ne intoarcem la seria de filme de Oscar pe care vad ca le asteptati atat. O sa incep oarecum atipic si o sa va povestesc ce schimbari s-au mai facut in casa mea in ultimele doua zile.

Avand o problema cu tevile si cu incalzirea apei de la parterul casei (bucatarie+baie), problema devenind evidenta cand unul din pereti a inceput sa se scorojeasca prin preajma chiuvetei, am spart peretele. Si ce-am descoperit? Tevile erau fisurate intr-un anume loc si lasau apa sa se scurga de fiecare data cand era folosita. O veste proasta care culmina cu solutia de a sparge si mai tare peretele si de a schimba tevile. Asa ca azi-dimineata, contempland gaura din podeaua baii prin care puteam vedea pivnita si gaura baii prin care puteam vedea bucataria, inghetata de jetul de apa rece care venea prin robinet, mi-am amintit de o scena din Changeling.

***This comment may contain spoilers***
Nu stiu daca mai trebuie sa adaug ca joaca Angelina Jolie, care Angelina nu seamana cu nimic din ce a incercat ea sa faca pana acum. Adica, singura scena care aduce a Tomb Raider e exact scena in care asistentele din spitalul psihiatric o spala cu un furtun cu apa gheata probabil, dupa care o pun sa-si departeze picioarele pentru a-i face o “consultatie”. Consultatie care se dovedeste a fi extrem de neplacuta pentru domnisoara Jolie – sau ar trebui sa spun Pitt? – asistenta care o consulta avand manusi galbene, groase, de cauciuc pe maini. Eterna imagine a ei cu picioarele departate, filmata din spate, e prezenta. Dar turnul care-l face pentru a arata ce se petrece in fata ei, in plan mai departat, nu mai este deloc o situatie de putere si pericol din partea ei. Angelina joaca un rol vulnerabil, poate cel mai vulnerabil pe care l-a jucat pana acum si nici macar scena cu ea goala sub furtun nu merita pentru cineva care se asteapta la vechiul ei joc. :)

Ea joaca de data asta rolul unei victime, care, fortata de imprejurarile unei societati care inca nu e pregatita sa “dea credit” femeilor si a unui stat politienesc dur, care manipuleaza poporul, in loc sa-l protejeze. Ce e atat de revoltator la acest film e ca e bazat pe o poveste reala, deci tot ce se intampla in film poate, prin perspectiva unei realitati, sa-ti provoace scarba pe tot parcursul lui. O lista lunga de nedreptati si abuzuri ale anilor ’20 si ’30 e prezentata sub cea mai dureroasa forma a unei mame care incearca sa-si gaseasca fiul disparut.

Politia, intr-o situatie de criza in privinta imaginii din ce in ce mai subrezite pe care o imprastie asupra poporului, face o descoperire surpriza si reuneste copilul disparut cu mama sa. Singura problema e ca acest copil nu e cel disparut. Indiferenta cu care trateaza posibilitatea macar, ca mama baiatului, Christine, sa aiba dreptate atunci cand sustine ca acela nu e fiul ei, e dezgustatoare si inacceptabila pentru omul modern. Desi stim ca aceste lucruri s-au intamplat de-alungul timpului in rutina unei normalitati, lectia care trebuie invatata din aceste consemnari ale istoriei e sa nu mai lasam insetatii de putere sa ne controleze limitele intre care se desfasoara libertatea noastra: de exprimare, de actiune, de opinie. Si aici nu ma gandesc la o situatie ipotetica, ci chiar la ce se intampla la noi acasa.

Alte dovezi ale unui sistem disfunctional sunt acelea ale spitalului psihiatric in care este internata Christine pentru ca nu vrea sa accepte ca fiul ei inca nu a fost gasit. Politia nu numai ca nu incearca sa ajute cetatenii orasului Los Angeles, ci chiar ii forteaza sa traiasca intr-un sistem de letargie si spalare de creier cum este spitalul psihiatric din acele vremuri, cu toate tehnicile medievale aproape, de vindecare a pacientilor sai. Asta arata ca psihologia, psihiatria si psihanaliza nu au facut niciun progres in ajutorarea bolnavilor ci au reusit sa creeze probleme acolo unde nu existau, in virtutea unei teorii gresit puse in practica. Un dialog mi s-a parut reprezentativ pentru aceste spitale:

I heard them talking. You’re here on a code twelve, police action. The doctors, the staff, they figure that if the police sent you here, there must be a good reason for it.

CHRISTINE
Then I’ll just have to prove that I’m not insane.

CAROL DEXTER
Yeah? How? The more you try to act sane, the crazier you start to look. If you smile too much, you’re delusional or stifling hysteria. If you don’t smile, you’re depressed. If you’re neutral you’re emotionally withdrawn and potentially catatonic. [...] If we’re insane, nobody has to listen to us.

Oricum, chiar atunci cand noaptea pare mai neagra, vine dimineata sub forma ingerului salvator si pazitor jucat de domnul John Malkovich, un alt preferat de-al meu din tagma actoriceasca a barbatilor. Fiecare cuvant are greutate, insemnatate si venin, fiecare actiune are un scop inalt, John Malkovich jucand portretul impunator al omului care se ridica in picioare pentru a sustine o cauza.

Rolurile nu sunt genial jucate, Angelina neinspirandu-mi acea grija materna inteleasa atat ca afectiune si atentie cat si ca neliniste dusa pana la disperare atunci cand copilul ei dispare, dar e o alta forma de interpretare a rolului. Rolurile aici ar trebui puse in planul doi, pentru ca povestea e absolut cutremuratoare. Nu-ti dai seama de asta decat pe la jumatatea filmului, care-ti tranteste surprize peste surprize pana te lasa in pragul revoltei si te face sa te simti urmarit de o senzatie de greata pe tot parcursul lui. Tipul de frustrare care ti-l creeaza e cel al neputintei, al slabiciunii in fata sistemului si al neimportantei tale, ca individ si eu cred ca din punctul asta de vedere, e un film greu de strabatut. Adaugand abuzurile cu care esti lovit la tot pasul prin galmele povestii, se contureaza un greu de privit tablou al uratului. Speranta ca lucrurile se vor imbunatati sta doar in sufletul acestei mame care “simte” ca baiatul ei nu a murit, asa cum orice mama simte, mai mult sau mai putin, prezenta copilului ei.

Un film cu teme sensibile, atinse la un nivel foarte personal si individual. Merita sa-l vedeti.

PS: Imi cer scuze pentru aceasta recenzie. Nu m-am putut aduna sa scriu ceva mai inchegat.

Am pierdut

Mi-am plasat si eu votul, dupa ce am galopat agitata prin filme, la Marele Concurs. Concursul este despre ce crezi ca o sa voteze juriul select al celebrilor premii Oscar. Asa ca eu nu am votat care mi s-a parut mie cel mai bun sau care as fi vrut eu sa castige, ci care cred eu ca ei il vor vota, dupa cum urmeaza:

1.Actor in rol principal
Richard Jenkins in “The Visitor”
Frank Langella in “Frost/Nixon”
Sean Penn in “Milk”
Brad Pitt in “The Curious Case of Benjamin Button”
Mickey Rourke in “The Wrestler”

2.Actrita in rol principal
Anne Hathaway in “Rachel Getting Married”
Angelina Jolie in “Changeling”
Melissa Leo in “Frozen River”
Meryl Streep in “Doubt”
Kate Winslet in “The Reader”

3.Actor in rol secundar
Josh Brolin in “Milk”
Robert Downey Jr. in “Tropic Thunder”
Philip Seymour Hoffman in “Doubt”
Heath Ledger in “The Dark Knight”
Michael Shannon in “Revolutionary Road”

4.Actrita in rol secundar
Amy Adams in “Doubt”
Penélope Cruz in “Vicky Cristina Barcelona”
Viola Davis in “Doubt”
Taraji P. Henson in “The Curious Case of Benjamin Button”
Marisa Tomei in “The Wrestler”

5.Regie
“The Curious Case of Benjamin Button” – David Fincher
“Frost/Nixon” – Ron Howard
“Milk” – Gus Van Sant
“The Reader” – Stephen Daldry
“Slumdog Millionaire” – Danny Boyle

6.Cel mai bun film strain
“The Baader Meinhof Complex” – Germany
“The Class” – France
“Departures” – Japan
“Revanche” – Austria“Waltz with Bashir” – Israel

7.Cel mai bun film de animatie
“Bolt” – Chris Williams and Byron Howard
“Kung Fu Panda” – John Stevenson and Mark Osborne
“WALL-E” – Andrew Stanton

8.Cea mai buna coloana sonora
“The Curious Case of Benjamin Button” – Alexandre Desplat
“Defiance” – James Newton Howard
“Milk” – Danny Elfman
“Slumdog Millionaire” – A.R. Rahman
“WALL-E” – Thomas Newman

9.Cel mai bun cantec original
“Down to Earth” from “WALL-E”
“Jai Ho” from “Slumdog Millionaire”
“O Saya” from “Slumdog Millionaire”

10.Cele mai bune efecte speciale
“The Curious Case of Benjamin Button”
“The Dark Knight”
“Iron Man”

11.Cel mai bun scenariu original
Dustin Lance Black, “Milk”
Courtney Hunt, “Frozen River”
Mike Leigh, “Happy-Go-Lucky”
Marttin McDonagh, “In Bruges”
Andrew Stanton, Jim Reardon, “WALL-E”

12.Cel mai bun scenariu adaptat
Simon Beaufoy, “Slumdog Millionaire”
David Hare, “The Reader”
Peter Morgan, “Frost/Nixon”
John Patrick Shanley, “Doubt”
Eric Roth, Robin Swicord, “The Curious Case of Benjamin Button”

13.Cel mai bun film al anului
“The Curious Case of Benjamin Button”
“Frost/Nixon”
“Milk”
“The Reader”
“Slumdog Millionaire”

Am pierdut, totusi. Am venit pe locul 2, umila in spatele lui Ovi Sirb.
Cu toate astea, exista cateva filme care le recomand si altele care nu sunt o mare pierdere cinematografica daca nu le vezi:


MUST SEE:


Frost/Nixon – un film interesant despre conflictul iscat de presedintele Richard Nixon, care a fost in spatele unor ilegalitati in timpul celui de-al doilea mandat al sau, ilegalitati din cauza carora acesta a demisionat din functie. Nixon a fost acuzat de poporul american de incalcarea legilor statului, desi acesta s-a impotrivit acestei acuze, sustinand ca “People have got to know whether or not their President is a crook. Well, I’m not a crook.” E interesant de vazut ca desi razvratirea poporului american de atunci nu a avut un efect atat de mare, deoarece Nixon e pe locul 27 in topul celor mai buni presedinti (dintr-un total de 42), iar George W. Bush e pe locul 36.


In Bruges – O frumoasa consemnare a ridicolului, o intamplare plina de ironii, subtilitati si umor negru in care Colin Farrel isi aduce aportul sau cu prestanta. Un scenariu neobisnuit si destul de entertaining pentru o vineri seara.


Happy-Go-Lucky – Unul dintre filmele propuse la “Cel mai bun scenariu original”, un film simplu, natural, jucat fermecator de catre Sally Hawkins, o minge stralucitoare de energie si optimism. Filmul nu are niciun scop in sine decat acela de a te binedispune, de a te speria, si apoi de a-ti reda optimismul si zambetul pe buze. Cred ca poate fi recomandat cu incredere oricarei persoane, pentru ca e vitalizant si distractiv si la nevoie, poate scoate orice prietena din depresie.

Milk – este un film despre prejudecati si unde duc acestea. Un film splendid si o invitatie la reflectie, dar ramane mai putin decat un film politic si mai mult un film despre abuzurile catre comunitatea gay transmise prin prisma lui Harvey Milk, un activist politic inarmat cu increderea omului de rand in dreptate si justitie. Un film care se poate discuta prin abordarea  numeroase teme sociale.

The Reader – am scris despre el, e un film bun, o povestire interesanta si o viziune diferita asupra celui De-al Doilea Razboi Mondial si a consecintelor lui.

The Dark Knight – pentru a-l vedea pentru ultima oara pe Heath Ledger si a-ti trece fiori pe sira spinarii. Un film numai bun pentru a-ti aduce aminte de copilarie (daca ai varsta mea) sau de tinerete (daca ai varsta, umm…).

Slumdog Millionaire – chiar dca este rasfatatul anului, chiar daca e plin de stereotipii, e plin si de lucruri socante si multi au recunoscut ca i-a tinut in priza. Deci: pentru regie, pentru coloana sonora, pentru scenariu si nu in ultimul rand, pentru cel mai bun film al anului, trebuie sa vedeti cu ochii vostri daca Slumdog Millionaire merita sau nu.

Changeling – o dureroasa consemnare a unor vremuri atat de fatis incorecte si nepasatoare fata de oamenii de rand intr-un stat politienesc din America. Starring Angelina Jolie, o putem vedea si intr-un rol mai vulnerabil, acela de mama si femeie intr-o situatie ce pare fara scapare.

Revolutionary Road – inca un film despre care am mai scris, personal cred ca Kate Winslet e mai buna ca rol in filmul acesta, chiar daca actiunea e mai stagnanta si mai putin complexa ca in The Reader. Ar fi minunat de vazut felul in care se joaca cu sentimentele personjului ei si al celorlalte si cum ofera, dupa parerea mea, prestatia anului.

Wall-E – filmul de animatie al anului, care era sigur ca va castiga Oscarul, antrenant, amuzant, dragut si foarte bine realizat, nu e stereotipul de film animat normal pentru ca prezinta vietile a doi robotei de peste sute de ani, care se indragostesc. Un film menit sa te binedispuna si o poate face.

MUSTN’T REALLY:

The Curious Case Of Benjamin Button – asta e dezamagirea anului, nu e nici pe departe atat de bun pe cate nominalizari are. E un film interesant, de vazut pentru efectele speciale, dar actiunea se petrece prea incet si actorii nu dau prestatia secolului. Puteti sa ma contraziceti – eu nu cred ca e asa bun.

Doubt – e Meryl Streep, e nominalizat la Oscar, dar nu e o mare pierdere daca esti un simplu “observator” de filme, nu un adevarat cinefil. Povestea e simpla si poate fi rezumata intr-o propozitie. Cadrul e monoton si static, foarte usor tulburat de orice schimbare.

Vicky Cristina Barcelona – intregul film sta pe prestatia celebrei Penelope Cruz, care nu cred ca inventeaza un personaj, ci joaca un stereotip latino, iubita patimasa, geloasa si paranoica. Filmul e regizat de Woody Allen, care e mai bun in calitate de actor, cred eu, decat de scenarist si regizor.

Kung Fu Panda si Bolt – ambele filme nominalizate la cel mai bun film de animatie, nici nu se compara cu Wall-E si sunt mai mult bune pentru trecerea timpului, decat pentru a ti se baga in suflet. Distractive, dar nimic mai mult.

The Wrestler – un film la care mi-au fost create asteptari foarte mari si chiar si dupa ce am citit recenziile criticilor, nu inteleg de ce e asa bine cotat. De ce e Mickey Rourke atat de bun in rolul asta? Daca asa e el si in viata reala? Este bun, este interesant, dar nu este o asa mare realizare cinematografica.

Nu vreau sa credeti ca nu gasesc nimic bun in filmele de mai sus si ca le desconsider, pur si simplu nu mi se pare ca se ridica la asteptarile create. Fiecare poate avea setul lui de “MUSTN’T REALLY”, iar asta e al meu. :D

Si in cele din urma, filmele care as vrea sa le mai vad o data:
IN BRUGES
HAPPY-GO-LUCKY
FROST/NIXON
REVOLUTIONARY ROAD
WALL-E

In legatura cu voturile, pana acum doar Vicky Cristina Barcelona si Slumdog Millionaire sunt subiecte de interes. Sper ca veniti cu mai multe voturi, pentru ca mi-ar parea rau sa las la o parte Milk, Changeling, In Bruges, Happy-Go-Lucky si Frost/Nixon. Dar daca trebuie, trebuie. :) Spor la votare, in continuare!

The Dark Knight

A venit timpul sa demonstrez ca ma pot uita si la filme ce au ca segment de piata, regnul masculin, nu doar la subtilitati feminine schimbatoare si greu de descurcat. Desi am evitat sa ma uit la filme de actiune in ultimii ani pur si simplu pentru ca sunt facute foarte prost, n-a fost greu pentru mine sa ma uit la The Dark Knight.

Desi am pierdut numaratoarea filmelor cu Batman pe care le-am vazut – pentru ca ma uitam si la desenele Batman cand eram mica – nu pot sa zic c-o sa uit prea curand ce s-a intamplat in filmul asta, anul in care a aparut si nominalizarea, pe drept, la cateva Oscaruri.

In sfarsit un film de actiune bun, ce incepe cu aceeasi solemnitate folosita in benzile desenate care l-au consacrat, cu aceleasi unghiuri perfectioniste si actiune ce se petrece fara a tine cont de existenta figurantilor sau a contextului. Cu toate astea, filmul te prinde repede chiar daca la primele scene de actiune si violenta aproape ca simti fiecare lovitura pe care o primeste Batman. Indulgenta fata de ce iti este prezentat se construieste treptat si crescator pana ajungi, in scenele de sfarsit – eu asa am patit – sa nu mai respiri. Nu stiu exact nimic despre cand a iesit la lumina filmul (in ce luna a anului), parca imi amintesc ca a aparut la cinema, dar acum imi pare rau ca am ratat sa-l vad pe un ecran tulburator de mare. Merita sa-ti iei un bilet si popcorn, ca la clasice, pentru filmul asta.

Batman arata exact asa cum ar trebui sa arate, are darzenia si calmul celui pe care-l cunosteam de mult, in desenele animate, insa surpriza filmului este un personaj secundar, eternul conflict cu Jokerul. Desi nu pot sa zic c-a fost chiar o surpriza, citind si auzind in multe locuri ca Heath Ledger face un rol formidabil, am vrut sa vad cu ochii mei si nu pot sa nu recunosc ca e Best Villain pe care l-am vazut de ceva timp. Isi face rolul cu imaginatie si cu tact, ii insufla o personalitate si un fel de a fi cu totul aparte si gestul ala care-l face cu limba e atat de deosebit incat cred ca l-am mai vazut undeva (cand imi amintesc unde va spun). Din pacate nu ne poate spune secretele, fantana interioara sau exterioara din care s-a hranit pentru acest rol pentru ca a murit, dar acest rol sta ca un tribut adus carierei lui atat de regretat de scurte. Nu e bine sa fim incarcati cu prea multa parere de rau, dar ar fi putut fi un actor mare, unul mult peste cei ai generatiei sale. As putea sa-l compar, ca stil si flexibilitate, cu Al Pacino. Au fost momente cand felul in care tintea cu cutitul gatul domnisoarei Rachel si felul in care-i vorbea ma faceau sa simt fiori pe sira spinarii. Face un rol mai mult decat convingator.

Lasand rolul lui la o parte, fara de care The Dark Knight nu ar fi fost atat de frumos imbogatit, e un film de actiune pe care ma bucur ca l-am vazut. Nu se compara cu filme precum Quantum Of Solace care, nu stiu cum, au fost atat de neglijate ca au dat nastere unui esec si unei dezamagiri. In plus, esenta filmului, invatatura lui, la care eu ma uit intotdeauna, a fost predata discret si neostentativ, cum e silabisita in mod enervant in filmele moderne precum Spiderman si Harry Potter. Dovada ca natura umana este atat de imperfecta dar nu chiar, toate lucrurile astea intre care nu se face defapt o demarcatie clara, pentru ca nu exista, sunt prezentate extrem de corect si realist. Uneori, da, oamenii actioneaza aruncand la gunoi principiile dupa care sustin ca se ghideaza. Alteori, si cei mai lipsiti de principii oameni fac ceea ce trebuie. Problema nu este generalizata si asta este un lucru bun, pentru ca se evita greseli de judecata.

Oricum, filmul poate fi privit prin prisma invataturilor care pot fi scoase din el, ori prin prisma unui film de actiune bun, care te tine cu sufletul la gura, ori prin prisma prestatiei deosebite a lui Heath Ledger. Oricum ai face, nu ai nimic de pierdut. Pofta buna, gustati-l! :)