Un autor foarte apreciat de mine si pe care, sper, o sa am ocazia sa-l citesc in toate operele sale importante, este americanul John Steinbeck. El a trait in cele mai misterioase si mai inovative decade ale secolului al XX-lea, in perioada industrialismului, Marea Recesiune din 1929, Al Doilea Razboi Mondial si razboiul din Vietnam.
Experienta sa de viata cat si tot ce a vazut a transpus cu talent in cartile sale, iar ceea ce iubesc la el e felul in care construieste viata personajelor sale, atat de banala deseori, dar cu atat de mult detaliu introspectiv.
Exista multe lectii de viata in cartile sale, pentru ca ii place sa se concentreze pe perioadele insemnate din viata oamenilor, perioadele care ii definesc pe ei asa cum sunt. Deciziile bune sau neinspirate ale acestora, luptele interioare pentru a razbi, conflicte si probleme majore nerezolvate din viata lor – toate arata cat de rezistenti si flexibili pot fi oamenii in situatii de criza.
Daca nu ai avut ocazia sa intri cu-adevarat in mintea cuiva, sa-i scotocesti prin ea si sa ii descoperi cele mai adanci secrete, Steinbeck iti ofera biletul spre aceasta destinatie unica.
Eu am lecturat “Iarna vrajbei noastre”, dupa care “La rasarit de Eden” si “Soareci si oameni”, in ordinea asta.
“Iarna vrajbei noastre” este o carte mult mai subtila, mult mai personala, despre criza omului la 40-50 de ani, sentimentul ca viata sa s-a sfarsit sau s-a irosit si chinul de a trece prin fiecare zi. Chiar daca nu m-am regasit in aceasta poveste, nu am renuntat si cand am pus mainile pe “La rasarit de Eden”, pe care am primit-o cadou, am fost absolut vrajita.
Poate primele zeci de pagini mi s-au parut molcome, dar am simtit ca ma transpune in atmosfera unei zile de la tara, in care nu e nimic de facut, dar totusi atat de multe. O alta viata, o alta decada, un alt ritm. Al doilea volum insa a schimbat ritmul si a justificat cu varf si indesat rabdarea pusa in prima povestire: totul trebuia povestit in modul acesta.
Mi-a placut extrem de mult ca desi cartea avea nenumarate ocazii de a pune in lumina fatada romantica sau pasionala, erotica dintre oameni, a ales s-o ocoleasca cu grija, ca celelalte lucruri sa nu-si piarda din importanta. Celelalte lucruri insemnand relatiile tata-fiu, atat de definitorii (toata lumea e legata profund de parintii sai, lucru de care-si da seama mai devreme sau mai tarziu cand se intampla ceva neobisnuit).
De-asemenea, sentimentul de iubire frateasca, pe care eu nu l-am cunoscut pana acum, de a avea grija unul de celalalt, de a imparti dragostea parinteasca, de a fii gelos pe cel care pare ca primeste mai multa.
Totul povestit cu extrem de multa decenta. Mi-e greu sa vorbesc despre cartea aceasta concis, asa ca trec la subiect si indemn pe oricine sa o parcurga pentru a vedea “cu ochii sai”.
A treia carte, o nuvela mai degraba, “Soareci si oameni”, despre care citisem atat de multe lucruri flatante precum ar fi faptul ca este lectura obligatorie in anumite scoli, s-a ridicat la inaltimea asteptarilor mele.
Scurta si intensa, mi-a parut ca un vis pe langa “La rasarit de Eden”, un vis care s-a terminat prea curand. A fost doar o ocheada catre viata a doi oameni, tarani, care-si cauta de lucru cu ziua la ferme. Aparent banali si comuni in gloata de oameni saraci din Marea Recesiune, ei au ceva deosebit: un vis comun, mai frumos decat orice.
Fara sa dezvalui mai mult, pentru cine nu are destula rabdare pentru lectura, recomand calduros sa inceapa cu aceasta nuvela care, scrisa foarte simplu, spune atat de multe.
