4

Astazi se implinesc 4 ani de cand a murit tata.

O insemnare caniculara

28 Iunie, 2006. O mostra de imaginatie pe vremea cand mi-o foloseam ca sa scriu.

Inchid ochii si simt cum temperatura pleoapelor imi apasa retina… Presiunea sangelui ce circula prin vene forteaza micile vinisoare albastre sa iasa putin in evidenta. Parul, de prisos se pliaza umed pe linia umerilor formand picaturi mici si sarate pe ceafa… La fiecare curbura, la fiecare rotunjire a corpului meu pielea devine mai alunecoasa, imbalsamata parca cu aroma proprie. Simt razele ultraviolete ale soarelui odihnindu-se pe chipul meu si invingand limita pana la care pielea mea suporta o asemenea agresare… incepe sa luceasca. Pantalonii incep sa se lipeasca incet de picioarele mele, materialul oprind intrarea aerului atat de binevenit. Imi fac vant cu o mana tinand sticla cu apa in cealalta, buzele se deschid involuntar in cautarea hidratarii, imi simt hainele ca niste obiecte menite sa-mi tortureze pielea, sa o stranga, sa o captureze intr-o stransoare tip ‘camasa de forta’, infasurata ca intr-o plasa de cocon, incalzita ca intr-o sauna, imi imaginez plonjarea mea intr-o piscina fiind urmata de destinsa senzatie de racorire instantanee, ridic sticla cu apa si torn lichidului divin pe fata lasandu-l sa se scurga pe trasee originale peste corpul meu, intrand pe sub tesatura hainelor, racorind si infiorand pielea supraincalzita si insetata… Deschid ochii. Aceeasi caldura insuportabila.

Decizii de viata

Uneori, sunt coplesita de sentimentul ca lumea se invarte prea repede pentru timpul meu de reactie. Evenimente, crize, ocazii, reveniri, sanatate fizica si mentala, fericire si lipsa de fericire. Sau amanarea fericirii, tot timpul. Pentru o vreme cand o sa se poata trai asa. De fiecare data cand incerc sa repar un sector al vietii mele, ajung sa ignor altele. Nu pot sa conduc unul fara sa le dezechilibrez pe celelalte. Am tot timpul impresia ca trebuie sa ma odihnesc, sa ma refac ca sa pot incepe din nou de unde am lasat totul. Dar nimic nu incepe bine si abia incep rotitele sa se invarteasca normal, ca iar apare ceva.

Intotdeauna o grija, intotdeauna un stres, intotdeauna o nemultumire. Intotdeauna coplesita. Imi amintesc cand ma simteam cu-adevarat fericita. Mai implinita ca acum un an n-am fost niciodata. Si ce-mi mergea bine atunci? Faceam voluntariat pe un domeniu necunoscut mie. Munceam de parca eram angajata si-mi luam munca foarte in serios. Munca mea ma inspira sa fiu altfel, sa percep altfel. Prieteni buni nu aveam. Rata de crestere a cunoscutilor a crescut atat de repede incat n-am avut timp sa-l ofer tuturor. Unii s-au suparat, unii au plecat, unii au ramas.

Ma simteam energica, competitivitatea mi se parea sanatoasa, eram dedicata lucrului pe care-l faceam zilnic. Simteam ca ma implineste, ca ma face fericita. Cu dragostea n-o duceam perfect, dar nici asta nu m-a afectat. Cumva, munca a compensat pentru orice gol ar fi trebuit sa lase o relatie. Iesisem din aria grupurilor cu interese distincte (cum ar fi Schimbul de Carti, bloggerii) si ma rupsesem ca o panza de paianjen de ce se intampla acolo. Nimeni nu m-a intrebat de ce, asa ca de ce sa ma mai obosesc sa explic? Oricum experienta era imposibil de redat in cuvinte. As fi vrut ca si ei sa fie asa fericiti ca mine, si nu empatizam cu nicio experienta mai simpla, mai usoara, mai light pentru ca nu puteam sa spun ca asta ma umple de satisfactie.

Mi-a placut tot timpul agitatia, dar cand m-am imbolnavit mi-a fost prea frica pentru sanatatea mea ca sa continui in ritmul ala, care ma facea fericita. Am incercat sa-l incetinesc si ma gasesc acum lipsita de vlaga, de interes, de tinta. Nu pot sa fac nimic pentru ca parca nimic nu merge daca nu simt ca fac ceva semnificativ. Perspectiva unui job in marketing pare destul de stearsa si incetosata, un job clar, cu ore predefinite, carte de munca si un salariu decent nu gasesc (pentru ca mi-as sacrifica multumirea profesionala imediat pentru bani), iar tot ce ma recomanda este experienta in vanzari in care simt ca nu ma mai pot intoarce.

Dezvoltarea mea ar fi mai importanta cu un job despre care nu stiu nimic, decat facand ce am facut jumatate de an in AIESEC. Iar agitatia si totodata echilibrul pe care le caut par o perspectiva indepartata. Apoi, toata lumea spune ca ar trebui sa te bucuri de lucrurile mici atunci cand lucrurile mari nu merg bine si ma bucur, dar chiar si cele mici sunt zadarnicite de catre complotul universului. Cumva, undeva, o rotita se strica si toata masinaria cade si se sparge. Cum sa ma bucur de asta?

Iar toate problemele, toate piedicile mele vin dintr-un singur loc: siguranta unui loc de munca. Iar daca n-o sa-mi arunc si ultimele puteri sa-l castig, atunci nu pot spune ca am incercat totul.

The friends

De ieri seara ma consum si ma erodez, tossing and turning. Prietenia dintre un tip si o tipa poate exista, sau doar e o iluzie din care se hranesc amandoi? E intotdeauna o speranta adanc intiparita in strafundul mintii, ca poate-poate, ceva se va intampla candva? E speranta aia cea care ii face sa mearga inainte pe calea prieteniei lor?

Si daca exista o prietenie intre un barbat si o femeie, pe ce se bazeaza ea? Pe respect reciproc? Pe gusturi comune? Pe o afinitate neobisnuita fata de celalalt? Iar daca acea afinitate exista, nu e chiar ea baza unei posibile relatii mai intime?

Stau si ma gandesc daca intimitatea dintre un amic si o amica nu e primejdioasa uneori. Complicitatea unui secret, a unei experiente in afara celorlalti oameni, oare nu da ea de inteles ca exista ceva mai mult la mijloc? Iar daca subiectii sunt destul de extrasenzoriali si intuitivi, isi dau seama exact cand celalalt pica in plasa ideii unui viitor impreuna. Plasa romantismului si a endorfinelor.

Poate ca atunci cand unul dintre ei isi da seama, din delicatete fata de sentimentele celuilalt dar mai ales din dorinta de a evita o situatie sau mai multe situatii stanjenitoare, alege, in mod discret, sa-l indeparteze pe celalalt. Sa nu-i dea posibilitatea sa spere, sa nutreasca dorinte sau sa viseze. Poate stie destul de clar, ca atunci cand intri in propria casa si stii exact unde e intrerupatorul, ce se petrece in interiorul celuilalt. Si asta vrea sa schimbe fara sa-l raneasca. Poate vrea asta tocmai din prietenie.

Am citit pe blogul unui tip acum cativa ani ca prefera sa nu mai fie tratat cu atata atentie si delicatete si sa i se spuna in fata atunci cand nu e pe fagasul potrivit si cand sentimentele nu ii sunt binevenite. Prefera sa i se spuna “Bai fraiere, latri la usa care nu trebuie!”. Cine stie unde a dus faptul ca n-avea nici cea mai vaga idee ca ea nu era interesata. Dar cine stie daca situatia ar fi fost cu-adevarat placuta daca i-ar fi zis de la inceput?

Numai voi puteti sa raspundeti la asta. Ce preferati: sa fiti subtil condusi catre o prietenie si atat sau sa fiti confruntati abrupt cu ideea ca n-o sa fie niciodata ceva intre voi?

Dar exista posibilitatea ca, chiar si atunci cand i se da de inteles destul de clar de natura relatiei dintre el si ea, sa insiste. Pentru ca e in natura barbatului sa fie insistent, sa cucereasca, sa nu capituleze dupa o lupta. Dar de cate lupte ar fi nevoie pentru el ca sa inteleaga? Iar la sfarsit, uzura emotionala nu-si spune deloc cuvantul? Nu devin cei doi plini de resentimente? De sentimente nerostite din delicatete? Nu devine chiar aceasta evitare o baza pentru certuri mai intense?

Si daca da si el si ea nu le pot controla, sunt ei cu-adevarat prieteni?

Evidenta populatiei

Cum am promis, de azi voi “elibera” o parte din posturile private si va voi arata energia care ma inconjura in adolescenta. Primul post este unul indelung amintit in real life de catre Tania, prilej de nenumarate glume si de amintiri frumoaso-amuzante:

M-am gandit si am facut un mic calcul. Clasa noastra are o rata foarte mare a cuplurilor ce s-au format, metamorfozat si regrupat de-a lungul anilor. Sa incepem cu… mine. Eu am fost cu Robi si cu Adi si era cat pe ce sa se imbarlige ceva cu altcineva, Robi a fost cu Iulia, Iulia a fost cu Raf si cu Robi, Raf a fost cu Amy, cu Closhki(a fost si este) si cu Iulia. Andi a fost cu Iasmina candva in era paleoliticului – care Iasmina acum are un prieten care nu e din clasa – si cu Tania. Closhki a fost cu Calin si cu Raf, Calin s-a dat la Diana P. – care Diana a suferit o trauma extrem de tragica cu ultimul prieten si se reface. :p Sa luam si cuplurile mai izolate. Diana A. cu Ciubi. Cata cu Laura. Asta ajunge la un numar impresionant de 11 relatii -fie ele scurte sau lungi – intr-o clasa de 31 de elevi.
Daca ar fi sa numaram si eventualele tentative, aluzii si incercari neimplinite am incalca intimitatea celorlalti insa se estimeaza o cifra de 8 tentative esuate.
Top 5 cei mai activi/indrazneti/hormonali oameni din clasa(in functie de durata relatiilor, felul in care au decurs ele, capacitatea de flirtare):
1. Raf
2. eu
3. Adi
4. Robi
5. Iulia
Beware! :)
Later edit (cum vad ca zic unii): mi-am dat seama ca am facut o incomensurabila eroare si am uitat de cuplul Adi-Amy(ceea ce ii legitimeaza locul 3) si Andi-Adela V. Asta inseamna ca se numara 13 relatii la 31 de elevi… si mai avem 1 an inainte!

Closhki a fost si cu Catalin in facultate, asa ca urca pe scara promiscuitatii pe binemeritatul loc 2, mutandu-ne pe mine si pe toti dupa mine cu un loc mai jos. Postul original cu tot cu comentarii se poate vedea aici.