Ascultati-l de mai multe ori. O melodie inteligenta la care videoclipul e indispensabil:

Impreuna cu o carte

Astazi am terminat cartea Impreuna. Sau Ensemble, c’est tout, cum se numeste defapt, cartea, in limba natala a autoarei. O carte care te face sa te simti ca si cum ai fi in oras cu prietenii tai sau ti-ar aminti cele mai frumoase momente din viata ta cu rudele sau din nou, cu prietenii. Nu dezvaluie cine stie ce substrat nemaiintalnit si asta o face foarte relaxanta si usurica.

Usuratatea cu care personajele vorbesc intre ele, dezinvoltura, expresiile specifice unei regiuni, unui cartier de oras, lipsite de noblete lasa sa curga in voie gandurile personajelor. Chiar poti sa simti cum textul a fost scris original in franceza, asta daca ai vazut o comedie franceza pana acum, asa cum simti mirosul de tei pe bulevard primavara.

Ce mi se pare interesant la fiecare carte e anticiparea finalului. Nu a finalului povestii, ci a finalului cartii si a faptului, ca nu se stie cand, dar foarte curand, te vei desparti de personajele tale preferate. Si cu cat esti mai egoist sa petreci timpul cu ele, cu atat grabesti despartirea si sfarsitul. Cu cat sfarsitul e mai aproape, mai usor de mirosit, cu atat finalul e mai bun. Orice final te impresioneaza. E pana la urma, implicarea ta maxima in povestea pe care-o traiesti uneori ca si spectactor, alteori ca si personaj. Iti permiti sa simti exact ce simt personajele atunci, pentru ca si-asa nu mai urmeaza nimic.

Pe tot parcursul cartii mi s-a parut ca vad un film. Mai putin o idee, mai putin ca aud niste dialoguri, ci ca vad scene din viata unor oameni care deseori, luau contur si aveau un chip aparte, atribuit doar de mine. Camille cand e bolnava. Camille cand picteaza. Camille cand plange si rade in acelasi timp. Paulette in scanul cu rotile, si tot asa…

Experienta si duiumul de personaje si de oameni pe care i-am cunoscut au acaparat personajele astea care, la urma urmei, oricat de originale par din afara, sunt niste oameni simpli. Phillibert era Ignatius Reilly din Conjuratia Imbecililor datorita pretiozitatii cu care vorbeste. Restul personajelor nu are rost sa vi le descriu, ca le asemui unor oameni pe care i-am cunoscut…

Cartea e un companion bun in singuratate, insa ar trebui sa specific, “Bestseller vîndut în 36 de ţări” scrie pe coperta ei…

P.S.: Se pare ca s-a facut un film dupa cartea asta si joaca Audrey Tautout in el…

Gone with Clapton

Constientizez ca nu sunt chiar atat de unica cand spun ca mie imi place sa evadez in tot felul de universuri personale… cum ar fi blogul. Sau o carte. Sau o bucatica dintr-o melodie. Sau un baiat frumos. Sau o pasiune profesionala cum au fost vanzarile cateva luni. Ceea ce e diferit fata de alti oameni e ca evadarea mea nu dureaza mult niciodata.

De aia nu scriu pe blog in fiecare zi. Altii evadeaza in blogul lor in fiecare zi, de mai multe ori pe zi. Altii iasa cu prietenii intr-un fel de ritual saptamanal sau zilnic in acelasi loc, forever si nu se satura niciodata. Altii se uita la doua sezoane dintr-un serial in 2 zile. Chiar si atunci cand imi place de cineva, imi dau seama ca trebuie s-o privesc ca pe o evadare din cotidian. Nu-mi place cand sunt acaparata si posedata obsesiv de catre cineva. Oricat de lunga ar fi o carte, tu alegi cate pagini sa citesti deodata. Apoi, spre sfarsit, citesti din ce in ce mai multe iar cand se termina iti pare rau ca te desparti de personaje.

De ceva vreme incoace, baietii nu ma mai fac sa evadez. Evadez undeva, dar in mod sigur nu e un loc mai bun. Ca si la un loc de munca pe care-l ai de prea mult timp: totul e prea previzibil ca sa mai gasesti o portita pe care n-ai deschis-o. Alice a intrat pe toate usitele, a vazut toata Tara Minunilor si e plictisita. Sau dezamagita din cauza unor serii de intamplari previzibile. Asa ca ii las de mana pe ceilalti si-l iau pe Clapton ca sa ma vrajeasca: