Mi-e foarte greu sa scriu despre acest film. In primul rand pentru ca eram doar o mica mogaldeata cand incepuse Revolutia din ‘89, ceea ce m-a obligat sa fiu un simplu ascultator al povestirilor despre acele vremuri si in al doilea rand pentru ca nu am o experienta echilibrata cu privire la filmele romanesti. Aceste doua lipsuri ma forteaza la a nu avea un termen de comparatie cu experiente asemanatoare, ci doar cu “dovezi indirecte” ale unor experiente asemanatoare. Sper ca intuitia mea sa fie totusi, corecta. :)

Amintiri din epoca de aur isi plaseaza actiunea inca o data, in anii sumbrii si grei ai comunismului. In timp ce in 4 luni, 3 saptamani si 2 zile Mungiu apeleaza la stilul batranesc, sobru, sumbru si detaliat de a povesti o intamplare in Amintiri din epoca de aur prefera sa nu-si piarda publicul apeland inca o data la acelasi subiect. De data asta, filmul primeste un iz pur romanesc, masculin si bogat de umor.

Filmul are o structura simpla si usor de urmarit, previzibila, a 4 povesti auzite si circulate (zice-se) prin Romania comunista: legenda activistului in inspectie, legenda fotografului de partid, legenda politrucului zelos si legenda militianului lacom. Fiecare poveste isi are partile ei savuroase, personajele fiind hazlii pentru ca sunt niste caricaturi si fiecare contine parti dureroase, lipsuri sau nemultumiri zilnice. Daca universul ar pedepsi exagerarile, atunci cele patru povestiri gazduiesc  parti mici din cele mai evidente exagerari de pe vremea aceea: omul excesiv de saritor la comenzile partidului, omul ce incearca sa pastreze aparentele unui regim mai mult decat e nevoie, omul naiv ce cade in plasa propagandei si dupa cum ii zice si numele, lacomul ala care s-a intins mai mult decat ii era plapuma (lacom pentru ca el vroia sa taie un porc cand toata lumea statea la coada la carne).

Trebuie sa recunosc, explicarea inteligenta a “amintirilor” si scenariul sunt demne de admirat, Mungiu aratandu-ne inca o data ca (poate) este un  scriitor mai bun decat este un regizor.

Totusi nu am gasit umorul la superlativ. Savuros da, sa rad in hohote, nu. De ce? Pentru ca totul pare incredibil de absurd. Ca si spectator din alta epoca, nu-ti vine sa crezi ca existau oameni atat de plini de zel in legatura cu lucruri atat de banale, incat atitudinea lor sa ti se para ca se apropie de paranoia. Apoi, cand totul e prezentat cu o naturalete fara de cusur, ramai fara cuvinte. Nu atat constrangerile, ci obsesia oamenilor pentru conformare e groaznica.

Din pacate pentru film, cred ca Mungiu se adreseaza doar oamenilor care mai au cateva amintiri clare despre acele vremuri. Cu totii am fost ascultatori ai povestilor despre comunisti, dar ce am inteles oare? Imaginea acelei lumi pare atat de diferita de cea de astazi ca e aproape alien. Bineinteles, nu vreau ca talentatul regizor Mungiu sa cada in extrema blockbusterelor, dar cred ca poate apela o atmosfera si sentimente mai usor de inteles, mai universale, cand isi spune povestile.

Pentru concursul Scrie ce Vezi!