Cadou de la Flickr

Toate Cameliile se aduna pe blogul Cameliei:

Hai la teatru!

Flori, fete si baieti! Rezervati-va luna februarie culturii (daca nu 1 luna, atunci cat?) si stati cu ochii pe piesele care vin la Teatrul National.

Daca ati auzit macar de Horatiu Malaele si stiti ca e un actor de comedie exceptional si cu foarte multa experienta pe scena din Romania atunci n-ar trebui sa evitati cele doua piese care-l au ca protagonist pregatite pentru voi in luna februarie.

Desi nu prea veti gasi informatii despre piesele astea am rascolit internetul si din afisele puse in oras, va dau mai departe:

Dineu cu prosti – Teatrul National, 7, 8 si 13 februarie. Starring Horatiu Malaele, Serban Ionescu, Alexandru Bindea, Costina Ciuciulica, Dorin Andone, Tomi Cristian si Alexandru Georgescu.

Boala familiei M – o piesa foarte cunoscuta printre tineri si despre care am auzit de cativa ani incoace, repetandu-se frenetic in Timisoara. Sala 2, 5 si 7 februarie. Biletele costa intre 10-20 de lei.

M-am hotarat sa devin prost – dupa cartea de acelasi nume de care am auzit atatea voci cu rol de recenzor la Schimb de Carti. Niciodata nu am fost convinsa sa o citesc, asa ca o piesa de teatru e exact lucrul care satisface curiozitatea. Sala 2, 24 si 29 februarie. Biletele costa intre 10-20 de lei.

Copenhaga – ce mi-a atras atentia la piesa asta este ca descrie un dialog imaginar intre Bohr si Heisenberg, savanti renumiti din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Piesa e denumita “thriller psihologic”, “premiata in repetate randuri” asa ca 10 lei nu mi se pare un pret mare pentru o ora si ceva de hrana pentru creier. Sala 2, 25 si 28 februarie. Biletele costa intre 10-20 de lei.

Podu’ – ultimul dar nu cel din urma, avand in vedere ca v-am promis doua piese cu Horatiu Malaele, spre sfarsitul lunii avem parte de o piesa trista si vesela in acelasi timp, absurda si indrazneata despre niste oameni care se afla pe un pod, dintre care protagonistul principal, Horatiu Malaele, care vrea sa se sinucida. Desi acesta pare a fi “thrillerul psihologic”, e mai degraba o piesa relaxanta si introspectiva. Se va tine la Teatrul National, 27 februarie. Biletele pentru sutdenti sunt 25 de lei, normale intre 50-70 lei

Mysterious Skin

Ca in toate filmele in care joaca Joseph Gordon Levitt, acesta e unul care-ti provoaca o neliniste ciudata, o dezordine, o tensiune primara. E usor sa intuiesti ceea ce se petrece in aceasta poveste, fara macar sa-ti fie trasat de catre niste imagini sau cuvinte clare si acest lucru te sperie. Mysterious Skin e un film despre doi tineri, dintre care unul care-si accepta si-si asuma copilaria ca fiind cea care l-a format ca un gay convins (Neil) si celalalt, care-si uita momentele cele mai importante din copilarie, pe care le cauta cu infrigurare mai tarziu(Brian). Povestea merge in trecutul si in viitorul a acestor doua personaje care nu au nimic in comun.

Trecutul lui Brian, oarecum stanjenitor si deranjant consta in faptul ca a avut a pierdut cateva ore din copilaria lui, pe care nu si le aminteste decat in crampeie care-l terorizeaza ori prin cosmaruri, ori printr-o hemoragie nazala ciudata urmata de lesin. Devine din ce in ce mai convins ca motivul disparitiei acelor 6 ore din viata lui este acelasi cu al unei fete dintr-un orasel din apropiere, fata care-l ajuta sa-si aminteasca ca mai era un baiat cu el in acele momente cruciale.

In acelasi timp, mergem in viitorul lui Neil care, format abrupt ca un gay, se bucura de placerile sexualitatii sale precoce, urmarind un vis din copilarie pe care nu mai reuseste sa-l implineasca. Declinul vietii sale si totodata, a fericirii il apasa din ce in ce mai mult pana cand realizeaza ca odata, demult, in copilaria sa, trebuia sa ia alt drum. Sfarsitul filmului parca incearca sa aduca consolare celor doua personaje si sa le ridice mai presus de conditia lor umana care, desi la suprafata pare satisfacatoare, e precara. Totusi, ramai cu un gust amar si cu impresia ca unele rani nu se vindeca niciodata.

Cum am mai spus si aici, Joseph Gordon Levitt joaca rolul la perfectie. El exprima genul androgin, iubit de ambele sexe, prin felul in care se imbraca, merge, vorbeste sau se uita. Iar Brady Corbet (Brian) este opusul lui, lipsit de orice instinct sexual, tocilar, naiv, timpuriu.

Filmul in sine, desi presarat cu scene de violenta sexuala si nu numai, are un soi de stralucire data de regia lui Gregg Araki care alterneaza, desi nu compenseaza cu acestea, ca si cum ar vrea sa simtim paradisul pierdut. Totusi, trebuie sa recit acordul parintilor de pe imdb in privinta filmului si sa va previn:
Alcohol/Drugs/Smoking: 8/10
Sex & Nudity: 10/10
Violence & Gore: 6/10
Profanity: 9/10
Frightening/Intense Scenes: 10/10

ZeList: Filmele nominalizate la Oscar din ’80 si pana acum

Wikipedia are o lista cu toate filmele nominalizate si castigatoare la Oscar inca de la inceputurile editiei. Frunzarind cu mouse-ul prin ea, am facut si eu o lista in care am marcat filmele vazute sau partial vazute. Din anii ’70 n-am mai adaugat listele, mentionand ca am vazut doar filmele:

1. MASH (1970)

2. A Clockwork Orange (1971)

3. The Godfather (1972)

4. The Exorcist (1973)

5. The Godfather Part II (1974)

6. Rocky (1976)

7. Taxi Driver (1976)

8. Annie Hall (1977)

9. Star Wars (1977)

10. Kramer vs. Kramer (1979)

Apoi le-am luat pe cele din ’80 pana astazi. Cele cu bold sunt castigatoare la Oscar, cele marcate cu mov sunt vazute.

Dupa cum puteti observa, anii ’80 au fost cam saracaciosi. Nu m-am ostenit sa vizionez prea multe filme, desi multe sunt pe lista mea de “to-see”. In afara de 2007, 2008 si 2010, cand m-am straduit sa vad toate filmele nominalizate la Oscar in special datorita concursului lansat de Marele Ecran, singurul an care mi s-a bagat sub piele a fost 1990.

Si ca la orice lucru creativ, sunt foarte multe suisuri si coborasuri in ceea ce priveste filmele care au ajuns nominalizate la Oscar. Daca ar fi sa consideram ca Academia este o entitate perfecta, fara cusur care alege filmele intr-adevar de valoare din fiecare an, atunci am observa ca anii ’80-’87 sunt plini de filme mai mult sau mai putin anonime pentru generatia tanara si ca foarte putine rezoneaza ca fiind capodopere. In schimb, anii ’88-’95 fiecare contin cate un stalp de baza in istoria cinematografiei, fie ca acel stalp e pe gustul nostru sau nu.

Urmeaza o mica pauza, un rasuflu, un moment de relaxare dupa toata aceasta incordare si frumusetea filmelor continua din punctul meu de vedere, abia din 1999. Nu stiu cum si de ce, dar cumva oamenii incep sa faca filme socante ce contin subiecte delicate din 1988 (vezi Rainman, My Left Foot, The Silence of the Lambs, Schindler’s List, Forrest Gump) si continua pana in 1994. Se iau la rand toate categoriile: autisti, infirmi, psihopati de mai multe tipuri, categorii vulnerabile (etnii discriminate) si retardati. Nu stiu de ce dar e aproape un deceniu de sensibilizare la minti distorsionate, abuzate, in pericol, frustrate sau pur si simplu, altfel.

Apoi ritmul se rareste, mai apare un Sixth Sense aici, un A Beautiful Mind acolo si usor-usor se trece la mileniul 3, care e umplut pana la refuz cu Fantasy. Si cu alte genuri, vedem tema celui de-al doilea razboi mondial revenind din nou si din nou, privita de o mie de ochi din o mie de puncte diferite.

2010, desi foarte ofertant dpdv cantitativ nu mi s-a parut la fel de bogat dpdv calitativ. Da, filme bune dar nu chiar atat de bune ca sa castige Oscar. Inception, desi neinteresant pentru Academie, mi s-a parut ca a fost cel care aducea cele mai multe elemente noi si un subiect cu totul deosebit, pentru care merita premiul. El si 127 Hours, dar nu prea avea cum sa castige avand in vedere ca 90% din actiunea filmului se petrece in acelasi loc, cu acelasi actor.

Poate ca Academia prefera sa se instaleze confortabil in trecut, in lucruri deja vazute, pentru ca asta inseamna sa vezi filmele din anul 2010. Sunt toate colaje din filme, documentare si secvente vazute la televizor sau pe orice alt mic/mare ecran.

Oricat de bine ar fi puse, nu reprezinta un proces creativ atat de inalt ca abordarea unui subiect nou. Dar cine stie care sunt criteriile de alegere, nu te pui deci cu expertii…

Deci, rezolutie pe 2012: simplu, fara prea multe vorbe, sa am marcate cu 20% mai multe casute mov decat anul acesta.

Voi? Cam cate le-ati vazut si cam cate ar mai trebui ca sa le completati pe toate?

My Left Foot (1989)

“The story of Christy Brown, who was born with cerebral palsy. He learned to paint and write with his only controllable limb – his left foot.”

Asa arata introducerea  de pe IMDB din descrierea filmului “My Left Foot”, o descriere saracacioasa si care inspira mila aceea televizata la numeroase emisiuni ce contin campanii pentru ajutorarea celor mai slabi decat noi.

Daca esti un cinic, spui ca te-ai saturat de lucrurile acestea regizate. Daca esti un sensibil, spui ca nu mai poti sa te uiti la lucrurile astea sfasietoare. Si daca esti un om intre cele doua extreme, te gandesti ca ai mai vazut povestea asta de mii de ori.

Cu greu m-am convins eu insami sa ma uit la filmul asta si am reusit numai pentru cele doua Oscaruri castigate (n-am vrut sa-mi construiesc asteptari asa ca nu am verificat pentru ce categorii) si pentru stilul elegant in care arata posterul de promovare.

Superficial, stiu. Dar nefiind o persoana superficiala pana la capat, experienta m-a lasat emotionata si lipsita de cuvinte care ar putea exprima uluirea vizionarii acestui film.

Desi a fost un chin pentru mine sa vad calvarul de zi cu zi al unui om infirm, pe masura ce povestea a ajuns la perioada sa adulta, am fost cucerita de inteligenta rafinata si simtul incredibil al umorului pe care-l avea omul acesta. Ca sa nu mai zic ca am vazut filmul in 2 bucati, in 2 zile diferite, iar la a doua parte vizionata a filmului,  din momentul in care am apasat butonul Play am fost coplesita de interpretarea deosebita a lui Daniel-Day Lewis, pe care l-am confundat cu personajul.

Daniel-Day Lewis s-a ascuns atat de bine in carapacea personajului sau, incat mi se pare ca am intrat cu forta in viata lui Christy Brown, fiindu-i alaturi in cele mai vulnerabile momente. Daniel este un actor pe care sigur il tineti minte, daca nu dupa nume, atunci dupa interpretarile din There Will Be Blood, Gangs of New York si The Last of the Mohicans, unde a sustinut roluri principale puternice. Colaboreaza des cu Martin Scorsese si Jim Sheridan, deci are sanse mari sa devina inca un actor preferat dupa ce mai vizionez 2-3 filme cu el.

Cine stie, poate chiar o sa-i ia locul 1 al lui Joseph Gordon Levitt. Are “wits”, inteligenta ramificata si rafinata, o exprimare cum rar intalnesti la Hollywood si e un barbat de casa sau “family man”.

Dar Daniel Day-Lewis nu este singurul actor de seama in film, Brenda Fricker – o fata feminina pe care sigur ati mai vazut-o – m-a convins si mi-a aratat o mama cum rar vezi atat in filme, cat si in viata.

Adunand cat mai multe informatii despre acest film, am pastrat in minte ca el a primit Oscarul pentru cel mai bun actor in rol principal iar Brenda Fricker, pentru cea mai buna actrita in rol secundar, atunci, in 1989.

Am vizionat zeci de filme de la ultimul post despre pelicule scris aici. Doar filmul asta m-a atins atat de tare la hertz si m-a determinat cu atata siguranta sa scriu ceva despre el pe blog. Deci, vizionati-l! Cinic, sensibil sau pur si simplu normal, in oricare categorie te-ai afla, filmul n-ar fi 1 ora jumate pierduta din viata ta. Dar ar fi daca esti in cautare de ceva mai superficial.